O afirmație pe care am auzit-o de foarte multe ori atât în cei doi ani marcați de pandemie, cât și acum, după ce am terminat cu lockdown-urile și începem să recâștigăm măcar un pic controlul asupra lucrurilor pe care le facem.
Numeroși angajați experimentează ceva dificil de digerat. Sentimentul de a fi în dezacord cu munca pe care o fac, fără să știe sigur dacă este doar o fază, o consecință a tot ceea ce au experimentat în timpul pandemiei sau dacă este un dezinteres definitiv, o ultimă scânteie a ceea ce a fost cândva. Am mai spus asta! Relația cu jobul pe care ți l-ai ales este foarte asemănătoare cu relația amoroasă – în care îți alegi un partener. Chimie, înțelegere, toleranță, compromis, frustrare, conflict, reziliență, împăcare, efort, comunicare, despărțire. Sunt doar câteva dintre caracteristicile comune ale celor două tipuri de relații pe care le-am pus deseori în raport de similitudine.
Să mă întorc, totuși. Spuneam că numeroși angajați simt că se află în faza finală a relației lor cu profesia pe care și-au ales-o. Dacă și tu ești unul dintre aceștia, dacă și tu simți cum ești gâtuit de anxietate pentru că nu știi încotro să o apuci sau ce decizie este cea mai bună pentru tine, următorul paragraf nu te va ajuta prea mult pe moment, dar te va pune în situația de a face un exercițiu de imaginație care, sper eu, îți va oferi niscaiva claritate mai încolo.
Există modalități prin care să reaprinzi flacăra pasiunii profesionale. Totuși are sens să încerci asta?
Dacă vrei să salvezi ceea ce ți-a luat timp și tot felul de alte resurse să clădești, da.
Dacă vrei o trecere rapidă la noi fluturi în stomac, nu.
Dacă vrei să îți oferi câteva clipe de răgaz, da.
Dacă vrei niște răbdare, dar o vrei acum, nu.
Dacă nu îți plac finalurile, da.
Dacă visezi deja la noi începuturi, nu.
Odată dezvoltat acest subiect de către creierul meu în miez de noapte cu nesomn, nu m-am putut opri din a mă întreba eu ce aș face. Cum aș aborda situația dacă mâine m-aș trezi și aș simți că nu mă mai interesează ceea ce fac, că nu mai am pasiune pentru asta și că nu mă mai regăsesc, că nu mai vreau?!
1. Chiar și ipotetic vorbind acest gând mă sperie teribil și sunt foarte sigur pe mine când spun că nu aș avea cum să experimentez asta vreodată.
2. Mi-aș oferi ocazia de a avea o discuție sinceră cu mine însumi.
Ce nevoi trebuie să îmi împlinească munca pe care o fac?
Cred că aceasta este întrebarea ce ar putea să mă apropie de un răspuns în situația imaginară în care aș experimenta dezinteres față de meseria mea. Împlinirea nevoilor reprezintă o condiție a existenței noastre pe pământ. Și-atunci, munca pe care eu o fac, ce nevoi este menită să îmi împlinească? Nevoile financiare, sociale, aspirațiilor, colective, de securitate, de recunoaștere?
Da…
”Mi-am pierdut interesul pentru munca pe care o fac” este o afirmație de care mă tot împiedic. Dacă este și realitatea ta și ai ajuns până în acest punct al textului acesta scris nocturn și publicat în zori de zi, tot ce pot să îți spun este că poate ar fi ok să îți dai voie și timp.
Pendulând așa între Maslow și M. Jachimowicz, încerc să pun pe pauză vocea aceea din mintea mea care o citează pe Marissa Mayer.
”Burnout-ul este despre resentimente. A preveni acesta înseamnă să te cunoști suficient de bine pentru a ști la ce anume renunți, care îți provoacă aceste resentimente.”